Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

POVESTEA UNEI VRABIUTE

Gabriela JANIK


A fost odata o vrabiuta care isi ingrijea singura puisorii. Si in fiecare dimineata inainte ca puii ei sa se trezeasca, se scula foarte devreme si se ducea sa le caute de mancare. Dimineata in racoarea zilei sau in arsita amiezii, vrabiuta zbura din loc in loc sa aduca hrana puilor ei. In cautarea ei dupa cele trebuincioase, desigur ca nu lipseau nici riscurile. De exemplu: drumul lung si obositor pentru vrabiuta fragila, era istovitor. Odata, pe cand zbura prin padure, auzi deodata „poc!“ si abia, abia scapase sarmana de pusca vanatorului. In alte zile era urmarita de pasari mari de prada. Acestea erau cele mai mari griji ale ei. Dar nu pentru ea se temea, ci pentru puisorii care ramaneau singuri in cuib. De multe ori, zbura departe, foarte departe, pe campuri unde taranii cultivau tot felul de grane. Semintele care le gasea pe ogor, le aduna in ciocul ei mic si cu bucurie zbura inapoi la cuib.
Toamna isi indrepta privirile spre cer privind stolurile de pasari care plecau spre tarile calde. Tare ar fi vrut si ea sa poata zbura acolo unde iarna nu venea niciodata. Dorea sa nu mai fie nevoita sa indure frigul si gerul napraznic al iernii. Insa puisorii erau inca mici si nu invatasera sa zboare. Era prea primejdios sa porneasca cu ei la un drum lung. si apoi, nu ar fi ajuns niciodata la tinta. Iar ea nu se indura sa se desparta de ei nici in ruptul capului.
Dar mai era inca ceva in inima vrabiutei. Ea apartinea locurilor natale. Ea aici se nascuse, pe pamanturile noastre si nu se indura sa plece in alta parte. Nu o atragea chemarea spre alte zari, ci spre locurile unde crescuse si traise. Asa simtise mereu de cand se stia si asa va sfarsi. Aici pe pamantul natal unde isi ingropase toti stramosii.
Putine surate ale ei supravietuiau peste iarna si nu de putine ori gasea cate o pasare inghetata. Atunci, inspaimantata se ruga lui Dumnezeu sa o ajute, sa nu cada prada vremii naprasnice. Dorea sa treaca cat mai repede iarna si sa invete puisorii sa zboare. Acum erau niste mogaldete micute dar stia ca in primavara, ii va invata sa zboare si sa-si caute singuri hrana. Atunci, nu va mai fi nevoita sa munceasca din greu. Si asa cu visul acesta, spera sa vina zile mai bune si pentru ea.
Zilele treceau rand pe rand iar vrabiuta noastra zi de zi se avanta tot mai departe sa gaseasca de-ale gurii. Cea mai mare bucurie a ei era insa cand puisorii ciripind deschideau ciocurile pentru a fi hraniti. Atunci, uita de orice oboseala, frig, arsita si chiar de pusca vanatorului care nu de putine ori era gata, gata sa o atinga. In cuib uita si de pasarile rapitoare care dadeau tarcoale puilor. Era bucuroasa ca de fiecare data isi gadea puii sanatosi si in siguranta.
Iarna trecuse si in sfarsit primavara incepuse sa-si faca aparitia. Urmele zapezilor se vedeau tot mai rar si ici-colo, palcuri de ghiocei si toporasi incepusera sa rasara. Astfel, intr-o zi calduroasa de primavara, vrabiuta noastra si-a scos puisorii din cuib pentru a le preda prima lectie de zbor dar si de cautarea hranei. Mama le explica cu rabdare si bunatate care seminte erau bune de mancat si ce insecte pot sa prinda pentru a-si potoli foamea. Cand gasea un viermisor, ii chema indata la ea si il impartea in parti egale. In grija ei de mama, dorea sa faca tot ce-i statea im putinta ca puii ei sa se simta bine si sa nu duca lipsa de nimic.
Si cu educatia se chinuia sarmana vrabiuta. Ca nu era usor sa-i invete sa zboare si sa-si caute mancare. Dar parca era numai asta... Puii trebuiau sa „salute“ si sa respecte pasarile care trecea in zbor pe langa ei sau care locuiau in cuiburi vecine. Ciripind, salutau pasarile mai in varsta. Apoi, cand se certau, ea intervenea cu duiosie intre ei sa-i impace.
Dar puisorii nu au vrut sa o asculte pe mama lor. Cu toata osteneala ei, zi de zi, puii nu voiau nicicum sa asculte si sa invete. Le placea comfortul si caldura cuibului. Vara nu le placea sa zboare prin arsita asa ca se adaposteau la umbra frunzelor. Iar in zilele reci si ploioase se ingramadeau zgribuliti in cuib. Pana intr-o zi cand mama obosise si isi pierduse rabdarea sa tot vorbeasca cu ei si sa-i trimita la munca. Asa ca se hotarase sa ingrijeasca mai departe de hrana zilnica asa cum o facuse si pana atunci. Chiar daca acestia erau „copii mari“ de acum, dar in ochii mamei ei ramasesera tot niste puisori neajutorati. Efortul mamei lor, pe zi ce trecea era tot mai mare deoarece puii erau „copii  voinici“ si odata cu timpul, cerintele lor crescusera. Aveau nevoie de mai multa hrana.
Intr-o zi, vrabiuta plecase ca de obicei sa caute mancare... dar nu mai ajunsese la cuib la timp... iar puii nelinistiti se intrebau unde putea fi mama lor. Trecuse si amiaza si vrabiuta inca nu sosise acasa. Spre seara, vazand ca mama lor inca nu mai venea, puii se hotarasera sa mearga sa o caute. Habar nu aveau care era traseul ei zilnic in cautarea hranei. Ei nu stiau ca mama lor nu se multumea cu faramiturile pe care le gasea in jurul cuibului si pentru care pasarile se certau intre ele. Ea zbura departe, pe razoare acolo unde gasea hrana buna si din belsug. Dar pentru a ajunge acolo, zilnic era nevoita sa faca un efort urias... iar puterile incepusera sa o paraseasca. Simtea ea ca ceva nu era bine cu sanatatea ei, dar nu prea voia sa dea importanta. Pentru ea, puii reprezentau absolut totul...
Astfel, puii au zburat si au tot zburat pana s-a inoptat de-a binelea. Obositi si flamanzi s-au oprit pe creanga unui copac sa se odihneasca. Insa somnul nu ii putea cuprinde. Le lipsea siguranta cuibului si grija mamei lor. Se uitara in jur si parca mii de ochi haini dadeau tarcoale sa-i inhate. Deodata, un pui mai slabut, de oboseala, neputandu-si tine echilibrul, cazuse din copac chiar la radacina acestuia. Cazuse peste o movilita si pentru ca nu putea deosebi ce este, ciripind isi chema fratii. Acestia curiosi, se uitara atenti si inmarmurisera. Acolo, la radacina copacului, in colbul de jos, mama lor odihnea somnul de veci. Era atat de slaba, iar zborurile lungi facura ca inimioara ei micuta sa se opreasca.
Puii isi priveau mama ca pentru prima data. Se uitau la ea parca cu alti ochi. Era atat de slaba si imbatranita... Oare cand se schimbase mama lor asa dintr-o data? Desigur ca nu avusesera timp sa observe neputinta ei. Erau atat de multumiti de serviciile mamei incat aceasta devenise supereroul lor. Ea putea trece peste orice obstacol sa le aduca hrana si sa-i acopere cu aripile care le tineau cald in timpul iernii. Nici cand se intorcea acasa din drumul greu sau cu o aripa ranita, nu bagasera puii de seama. Acum cand s-a stins, dandu-si ultima suflare pentru ei, in agonia mortii, gandul ei se afla acolo, la puii ei, la caldura cuibului.

***
Desigur, va intrebati daca povestea vrabiutei este adevarata sau nu deoarece nu ati auzit pana acum poveste asemanatoare. Nu stiu sa va spun daca povestirea mea este adevarata, dar va pot spune ca ea seamana foarte mult cu povestea unor copii din zilele noastre. Vrabiuta din povestirea mea poate fi asemanata cu multe mame care muncesc aleargand de dimineata pana noaptea sa aduca fericire si bunastare in viata copiilor lor. Dar de multe ori, noi mamele, uitam ca puisorii nostri au crescut si nu mai sunt copii mici pe care sa-i cocolosim la piept. Uitam ca a venit si vremea lor sa zboare,  sa fie pregatiti pentru a tine piept greutatilor vietii!
Deseori responsabilitatile copiilor sunt preluate tot de parinti si astfel copii cresc cu doua mari griji in viata. Computerul si televizorul. Doua mari nenorociri care, daca nu sunt bine tinute in frau, va altera mintea si viata copilului. Daca parintii nu inteleg ca tocmai copiii lor trebuie sa aibe si ei responsabilitati in viata inca din cei mai fragezi ani, atunci acestia vor creste fara respectarea regulilor in viata. Nu trebuie sa uite ca respectarea responsabilitatilor si munca, fac din ei oameni de calitate. Insa, orele in numar cat mai mare petrecute in fata televizorului si a computerului anihileaza echilibrul moral si psihic cu care au fost inzestrati.
Povestirea mea trista despre vrabiuta, ilustreaza agonia unei mame sau a parintilor si nepasarea copiilor care sunt crescuti fara nicio responsabilitate. Nu este de mirare ca foarte multi elevi au note scazute la scoala iar cand ajung in viata devin frustrati din orice detaliu neinsemnat al vietii ba chiar agresivi sau depresivi. Munca corespunzatoare varstei, mentine sanatatea creierului protejandu-l de anumite ganduri neplacute care-i dau tarcoale. Copii, respectati-va parintii, respectati-va mama si cand veti ajunge mari, veti fi o binecuvantare pentru acestia, pentru familie si societatea in care traiti.
---------------------------
Ligia-Gabriela JANIK
Aldingen, Germania
1 august 2014

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page