Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

LANZAROTE – CERERE IN CALATORIE

Gabriela CALUTIU SONNENBERG

Subsemnata Lanzarote, de profesie insula, apartinand familiei Canarelor, cu domiciliul stabil intre platformele continentale africana si americana, respectiv domiciliu flotant in Oceanul Atlantic, pe strada care duce dinspre Europa spre America, la kilometrul 150 vest de coasta Africii, de nationalitate spaniola, declar pe propria raspundere urmatoarele:

Sunt cea mai varstnica insula canara, si in acelasi timp cea mai tanara. Imposibil? Ba bine ca nu! Batrana sunt pentru ca, impreuna cu sora mea, Fuerteventura am crescut pe-un fundament vechi de douazeci de milioane de ani, nu asa de de fraged ca mezinele Gran Canaria, cu cele 10-15 de milonute sau Tenerifa si Gomera, cu doar 7-10 milioane acolo. Ca sa nu mai vorbim de pifanele La Palma si El Hierro, cu zgarcitele lor 0,75 – 2 milioane.

 Juna sunt fara pereche, pentru ca, dintre toate suratele am invelisul cel mai proaspat. Un sfert din crusta mea grunjoasa s-a format nu demult, intre 1730 si 1736 iar o particica mica de ”pielita” cu trei protuberante fistichii, pe o portiune de 14 kilometri, mi-a crescut intre iulie si octombrie 1824. Sunt deci adolescenta, in plin puseu de crestere si promit sa ma fac mai mare. Dar stiti cum e cu fenomenele astea naturale, nu se prea stie exact ce, cum si cand iti vine randul.

Ca orice adolescent care se respecta, am chichite si capricii, ma zbucium si-mi place sa-mi dau fumuri cand ma starneste careva. In mine clocoteste un vulcan. Ma-nfierbant repede, ba chiar scuip daca nu mi-e bine. Asa ca aveti grija pe unde pasiti, sa nu ma nimeriti cumva pe bombeu.

 

Zona mea sensibila, cu forme care-au taiat respiratia multor aventurieri, se cheama Timanfaya, sau pur si simplu Muntele de Foc. Gurile rele zic ca asa ceva numai pe luna si pe Marte s-a mai vazut!

 

Ce mai, sunt de-o frumusete extraterestra! Am pe Timanfaya o minune de ten in tonuri bronzate de maro, ocru, rosu aprins si chiar negru lucios. Am carnea pietroasa ca de tarancuta la seceris si sunt fierbinte ca arsita verii.

Pe unele portiuni e bine sa nu ma atingeti, caci s-ar putea sa va-nghit. Prin alte locuri sunt mai potolita, dar sa nu va puna Satana sa sapati mai departe de doi metri in adanc, decat daca vreti sa va prajiti vreun pui la frigare sau sa va preparati o papara rapida.

 

Cu Uciga-l-Toaca sunt oricum in relatii bune, ca mi-a nasit un Scaraotchi mititel, cu-o furca-n maini, care-si baga coada prin toate pliantele turistice si se izmeneste-ntruna ca vezi-Doamne cine-i ca el, mascota mea!

 Momentan ma prefac ca sunt cuminte si zau ca merita sa treceti pe la mine, dar grabiti-va, cat inca nu scot flacari pe nari. Ce? Nu va vine sa credeti? Ori vi se pare ca-mi dau aere de mare diva? Va spun eu cum e cu aerele si va fac eu vant de nu va vedeti! Vanturi incolo si-ncoace, ale mele sunt asa de vestite incat vine lumea special la mine, sa faca aerosol. Noroc cu ele, ca altfel cine stie ce emanatii mi-ar fi parfumat aura, la cate fireberi am in mine.

 Am tocmit Passatul, asa-l cheama si-mi vine-n fiecare zi. O fi el aerian, dar punctual de mama-mama, poti sa-ti pui ceasul dupa el! Se infiinteaza regulat, fara fite, nu-ntarzie niciodata. Asta-i cam infurie pe unii turisti. Pasamite le tiuie urechile de-atata aer ozonat, dar habar n-au ei ca vantul asta e motivul pentru care la mine e vesnic primavara, nici prea cald, nici prea frig. Briza asta bine temperata imi vine plocon taman de la suratele Azore si-mi aduce umezeala adunata de pe Atlanticul dintre noi.     Ca veni vorba de umezeala, aici chiar ca am o problema.

 Va spun un secret: n-am pic de apa dulce, nici cat sa adapi o furnica. Dar cui ii pasa? Totul e sa stii cum sa ma iei. Pietrisul meu marunt si poros, nimic altceva decat lava solidificata macinata marunt, sau, daca vreti, piatra ponce, ca aceea pe care o folosim pentru calcaie, aduna in alveolele sale toata umezeala aerului racoros de noapte si-o tine in el pana vine caldura zilei. Cu greu se descurca picaturile sa iasa de acolo, evaporandu-se incet si hranind vita de vie din soiul parfumat al Malvasíei, care creste aici. Asa de bun e vinuletul meu, incat n-apuca sa paraseasca locul in care s-a nascut; se ”evapora” pur si simplu in gatlejurile localnicilor si ale turistilor cu dare de mana. Caci costa exact atat cat si merita: mult. Dar cum sa nu dai bucuros, cand stii ca bei practic din sudoarea zeilor, roua diminetii, ca zanele si fapturile din poveste?

 Asa de stranii si de fascinante sunt causurile in care se cultiva pe corpul meu contorsionat presarat cu pietris complet arid vita de vie, incat pana si la New York i-au dedicat o expozitie intreaga cu fotografii, care mai de care mai frumoase. Iar cu artele frumoase sunt oricum prietena la catarama, de cand l-am adapat la sanul meu pe César Manrique, artistul care m-a adorat cel putin la fel de mult cat l-am iubit si eu.

 Sunt eu frumoasa de la natura, cu toate fatetele mele dure si contradictorii, dar podoabele multicolore si bijuteriile arhitectonice pe care mi le-a facut Manrique cadou, mi-au indulcit coapsele si le-au ”tradus” si mocofanilor nestiutori farmecul meu aparte.

Ca sa-nteleaga tot neamul, ca eu nu sunt oricine. Nu stiu daca fara César Manrique al meu, care s-a pus de-a curmezisul peste tot in lume ca sa deschida ochii asupra nurilor mei, as fi avut vreodata sansa sa ma prezint asa de mandra peste tot. Pana la urma i-au dat Cezarului dreptate si UNESCO m-a declarat in 1993, cu tot cu gene si sprancene, de la un capat la altul, rezerva a Biosferei. Asa ceva de anvergura e mare raritate! Dar zau ca e pe meritate, pentru ca nicaieri altundeva nu se vede cu ochiul liber cum apare viata pe pamant ca la mine. In pasi mititei-mititei, plecand de la un strat fierbinte de lava, arid si practic aseptic, fara influenta din afara, incep sa rasara fapturi plapande si celule care se divid. Bacteriile descompun roca dura, apar licheni si alte vietati ciudate, ba chiar si niste crabi minusculi, care numai in strafundurile pamantului, unde nici lumina nu este, mai vietuiesc. Nu degeaba se spune ca eu as fi laboratorul lumii in aer liber! Asa mica si ciudata cum sunt, sunt un intreg continent, in miniatura, se-ntelege.

 Unii zic ca ma aseaman cu Africa, pe care-o stiu prea bine, ca-mi trimite nisip fin, din Sahara, de la o aruncatura de bat. Caravane cu camile am si eu si sunt sigura ca unii dintre vizitatori vin la mine ca sa se simta ca sub piramide, unde n-au curajul sa mearga, ca sa nu-i faca ostateci rebelii de pe-acolo. Eu insa prefer sa raman ospitaliera si pasnica; cu Africa am doar nisipul in comun, praf in ochi.

Nu am si nu am avut niciodata ambitii de suprematie intre surorile mele canare mai mari, mai inalte, mai verzi sau mai bogate, dar imi rade inima cand stiu ca din toata Spania, cu encalve si insule cu tot, doar arhipelagul Chinijo, format din mine si din suratele mele mititele de la nord ? La Graciosa, Alegranza si Montaña Clara ? suntem prima Rezervatie Maritima spaniola.

 Inima mea are cotloane ascunse, ascunde tuneluri lungi, de kilometri si pesteri tenebroase, sapate de lava incandescenta care mi-a curs prin vene inainte de a se revarsa in mare. Sangele meu clocotitor a format labirinturi intortocheate, prin care locuitorii s-au ascuns de vrajmasi iar piratii si-au pitit comorile.

 Milenii la rand, n-am schimbat o vorba cu vecinele mele, desi in zile senine se vad bine, chiar foarte bine. Nici navigatia pe mare nu m-a interesat. S-a speriat Columb cand a trecut pentru intaia oara pe aici si ... nu l-a ovationat nimeni. Noi, Canarele suntem mai retinute din fire, sau cel putin asa eram pe-atunci. La asa natura vrajmasa, asa locuitori prevazatori.

 Nici eu nu stiu de unde mi-au venit primii oameni, cu pielea alba, care s-au asezat in clanuri de dimensiuni mici prin tinuturile mele neprimitoare. Domneste o pace de-a dreptul ancestrala prin satucurile lor minuscule, toate cu case albe, fara etaj, cu usile si ferestrele vopsite in verde. Mare noroc am avut cu Manrique al meu, care i-a convins pe toti ai nostri sa nu construiasca nici blocuri, nici vile de lux, ca pe insulele vecine, unde se practica turismul de masa. La mine te simti ca la bunica la tara.

 La rastimpuri, m-am amuzat ingropandu-le satele sub rauri de lava mistuitoare, dar au venit mereu altii, care le-au luat locul, reluand jocul de-a prinselea. Pe multi i-am trecut prin foc si para, dar pas de te opune indaratniciei lor ciudate! Unii susotesc ca as fi ingropat si legendara Atlantida sub „efectele mele pirotehnice”, dar asta va trebui sa-mi dovedeasca ei mai intai! Una peste alta, am inghitit destule pana acum.

 In clipa asta am 140.000 de mii de „fani permanenti”, fara sa pomenesc cele 1,5 milioane de turisti, care vin sa ma vada in fiecare an. Vor sti ei de ce! Abia-mi mai trag sufletul departe de ei, prin locuri prin care nu se ajunge cu masina, cum sunt romanticele plaje Papagayo, unde te simti ca Robinson Crusoe. Dar preferatele mele sunt cele cu nisip negru ca taciunele, prin care sclipesc pietricelele semipretioase de olivina, pe care oricine poate sa le adune de pe jos.

 As mai avea o mie de argumente de pus in balanta, dar ma opresc ca sa nu para ca ma dau mai ... alungita decat sunt. N-am paraziti, nici plante otravitoare, nici animale de prada si daca veniti sa verificati la fata locului, promit ca voi fi buna si iubitoare, cata vreme ma veti trata cu acelasi sentiment. Iar daca va fi sa va loviti din greseala, voi fi alaturi la bine si la rau, caci am un leac miraculos, cu aloe vera care creste pe aici, numai bun de pus pe rana. Iar in lipsa de accidentari, ostoieste si dorul, ca suvenir cosmetic la bagaj, pana ne revedem.

 Prin prezenta va rog sa-mi inregistrati cererea in calatorie, pe care o parafez si datez acum si aici si-n vecii vecilor. Ma angajez sa raman fidela si atragatoare pana la capatul zilelor mele, sa daruiesc caldura si adapost sufletelor-pereche, care la sanul meu isi vor cauta alinarea, care-mi vor respecta linistea si nu-mi vor tulbura freamatul interior. Credinta vesnica tuturor pretendentilor mei!

 Declar Atlanticul si plaja sot si sotie si las cuplul sa se sarute in casa mea de piatra.

-------------------------------------------

Gabriela CALUTIU SONNENBERG

Benissa, Spania

iunie 2014

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page