Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

INTERVIU CU NICOLAE DABIJA: „POEZIA E UN GEST DE PROTEST CONTRA DEZORDINII LUMII”

Lili BOBU

 
 

Lili BOBU: Stimate domnule Academician Nicolae Dabija, sunteti o personalitate complexa a culturii romanesti, un apostol al enciclopedismului, creator al simbiozei intre filozofie, istorie, literatura – scriitor apreciat, publicist, autor de poeme memorabile, de eseuri, de studii istorice, de manuale scolare, de antologii de literatura veche romaneasca (autori din secolele XIV – XVI, pe care i-ati descoperit in arhive straine), autorul unui roman fabulos, despre care s-a afirmat ca este cel mai citit din ultimele decenii; o efigie  a poetului tribun, formator de constiinta nationala, Orfeu al destinului romanesc oriunde s-ar afla in lumea atator sfasieri si destramari, un port-drapel al Miscarii de Eliberare Nationala, ,,dovada vie ca Basarabia n-a murit si n-are cand sa moara” (Grigore Vieru). Implinind astfel o misiune de desavarsire in plenitudine a sinelui, a spiritului unui poet ales, credeti ca exista o reteta a improprietaririi cu fericire?

 

Nicolae DABIJA: Cand am plecat la scoli, parintii mi-au destainuit „reteta fericirii”. Ei mi-au spus: „Daca doresti sa fii fericit in viata – sa fii bun si harnic. ,,Bunii mei parinti mi-au dat de inteles atunci ca oamenii rai si lenesi nu sunt fericiti, chiar daca au de toate. De ce? Pentru ca nu merita. Sunt fericit, de vreme ce – asa cred – am scris cartile pe care as fi vrut sa le citesc. Arhimandritul Serafim Dabija, in a carui casa am locuit in tinerete mai multi ani, mi-a facut un indemn care vine ca o completare la reteta fericirii: „Sa te bucuri de ceea ce faci!” Adica sa faci ceea ce faci in asa fel, incat sa te bucure pe tine, dar si pe ceilalti. Cand nu mai poti sa te bucuri de ceea ce faci tu, m-a mai sfatuit, invata sa te bucuri de ceea ce fac altii, cauta si vei gasi destule argumente ca sa te poti bucura de tot ce te inconjoara, cat binele (al tau si al altora) inca mai functioneaza. Cred si eu: atata vreme cat binele este identificabil, nimic nu e pierdut si vor exista mereu motive pentru bucuria ta.

 

Lili BOBU: Dupa absolvirea scolii medii in anul 1966, ati fost admis la Facultatea de Ziaristica a Universitatii din Chisinau, fiind exmatriculat in anul III pentru ,,activitate pro-romaneasca”. Impreuna cu dumneavoastra au mai fost ,,pedepsiti” si alti colegi, azi proeminente personalitati ale vietii politice si culturale basarabene, care au folosit rebeliunea tineretii pentru cauza nobila a identitatii limbii si culturii noastre, a demnitatii nationale. Ce rol au jucat in destinul dumneavoastra acele zguduiri sufletesti, acele incercari care au avut si menirea de a crea caractere?

 

Nicolae DABIJA: Afirmasem intr-un interviu ca eu m-am nascut intr-o biblioteca. Atunci cand am deschis ochii, i-am deschis pe niste carti: carti pe  sub paturi, carti pe sub masa, carti, carti, carti in toata casa bunicilor mei – Ioan si Ana Dabija – unde am vazut lumina zilei. Ce se intamplase? Unchiul meu, arhimandritul Serafim Dabija, staret al manastirii Zloti, inainte de a fi arestat in 1947 si condamnat la ani grei de Siberie „pentru ca a construit o manastire in scopuri antisovietice” (asa scrie in sentinta), a reusit sa salveze uriasa biblioteca manastireasca. Cand am venit la universitatea din Chisinau, am adus cu mine niste volume din acea biblioteca: Iorga, Eminescu, Stere, Russo. In ele scria altceva decat ne spuneau profesorii la ore. Nu stiam pe atunci, copil sosit de la tara, ca exista securitate, nici eu, nici grupul de la ziaristica: ne certam cu profesorii, lectorii se temeau de noi, decanul ne ruga sa nu punem intrebari la seminare, ne indemna chiar sa nu frecventam anumite obiecte (istorie, filozofie, ateism), la care se spuneau cele mai multe minciuni. In anul trei, cand patru studenti – subsemnatul, Aurelian Silvestru, Vasile Romanciuc si Ion Vicol – au fost exmatriculati, toata grupa, caz unic in fosta URSS,  a scris cerere sa plece din universitate. A fost un scandal enorm. Pana la urma, din cei 25 de colegi si colege, 21 au ramas. Azi toti sunt scriitori, ziari?ti, personalitati binecunoscute in Basarabia. Dar acea lectie a insemnat mult pentru fiecare dintre noi: am invatat cum sa fim solidari, ca astfel sa rezistam impreuna. Am fost restabilit peste un an la facultate, nu la Ziaristica insa, ci la Litere. Dar in acel an, cat am lipsit de la Chisinau, izolat in satul de bastina Codreni, langa Cainarii lui Mateevici, am scris cartea mea de debut „Ochiul al treilea” si am citit saci de carti, pe care parintele Serafim Dabija mi-i trimitea de la Cernauti. Fara acel moment dramatic, biografia mea ar fi fost incompleta, iar experienta mea de condeier ar fi intarziat. Pana la urma, am ajuns sa cred ca acea incercare a fost una norocoasa pentru destinul meu ulterior. Cred de atunci ca, daca in viata esti umilit pe nedrept, Dumnezeu numaidecat iti va trimite o aripa, ca sa te ajute sa te ridici.

 

Lili BOBU: Termenii cu care sunt tratate debuturile literare sunt de prudenta exagerata sau entuziasm excesiv, intr-o ,,tensiune tainica intre antinomii: spaima de a tacea si frica de a scrie” (Theodor Codreanu). Intrarea dumneavoastra in literatura in anul 1975, cu ,,Ochiul al treilea” (sintagma care a fost atribuita generatiei ´70 al carei lider recunoscut sunteti) a reprezentat poarta prin care ati patruns dincolo de aparente, de tenebrele lumii, sub spectrul unui ,,narcisism cosmic”, o noua viziune asupra realului, ,,adevarata rasturnare a clepsidrei lirice prin care se poate vedea nevazutul si auzi neauzitul” (Daniel Corbu)...

 

Nicolae DABIJA: Cand cineva l-a rugat pe Brancusi sa-i explice ce reprezinta o anumita lucrare, marele sculptor i-a raspuns: „O pasare” . „N-o vad” , i-a replicat cel cu intrebarea. „Dar tu uita-te pana o s-o vezi” , l-a indemnat maestrul. Arta te invata de multe ori sa vezi ceea ce nu vad altii sau ceea ce n-au vazut pana atunci. „Ochiul al treilea” dezvaluie faptul ca poezia e vaz. Unul de cunoastere de sine, dar si unul care ne ajuta sa vedem ceea ce nu putem vedea cu ceilalti doi din frunte.

 

Lili BOBU: Intelectualul basarabean al patriei ,,pusa la perete”, inregimentat in slujba cetatii asediate, reprimat la tacere, intr-o fratie in sanul creatiei, a avut o misiune a sa, diferentiata de cea a celorlalti intelectuali romani. Ce apara acesta la marginile romanitatii?

 

Nicolae DABIJA: Intelectualii din aceasta parte de tara de dincolo de tara seamana cu zidarii de cetati de la Nistru, care, in timp ce zideau cu  o mana, cu o alta trebuiau sa apere ceea ce au zidit. Si plugarii de pe granita au arat sute de ani pamantul cu o mana pe plug si cu alta pe sabie. Si calugarii de la manastirile si bisericile care se intind ca o salba pe malurile Nistrului, de la intrarea lui in vechea Moldova pana la marea cea mare, purtau sabia sub sutana. Intelectualii din aceasta parte de lume au fost dintotdeauna granicerii culturii romane. Pentru ei limba romana a fost la fel de importanta ca si teritoriul tarii. Ei au incercat sa recupereze teritorii (pierdute de altii) cu ajutorul logosului, al limbii vorbite, al culturii, al cartilor scrise si de multe ori le-a reusit.

 

Lili BOBU: Pasiunea din copilarie pentru lectura a devenit vocatie, destin, existenta. Cui datorati devenirea dumneavoastra ca scriitor?

 

Nicolae DABIJA: As crede intai, in masura in care scrisul meu este o reusita, Celui de Sus. Apoi – parintilor, bunicilor. Cand ma nascusem aveam deja un trecut. Traisem prin parintii si bunicii mei cateva experiente care nu puteau sa nu ma afecteze intr-un anume fel. Ele si-au regasit partial reflectare in felul meu de a fi, dar si in scrisul meu. Si, indiscutabil, datorez multe cartilor. Generatia noastra a fost una norocoasa: noi nu am avut internet, televizor. Noi am avut carti. Care ne-au crescut. Care ne-au ajutat sa nu ne ratacim prin istorie.

 

Lili BOBU: Intr-o lume a nerabdarii timpului, agresata de conflicte, tabloidizare, consumism, paradoxuri virtuale, orizonturi ale ignorantei si semidoctismului, doar sentimentele nobile pe care ti le zideste lectura vor supravietui. Se mai citeste astazi?

 

Nicolae DABIJA: Se citeste mult. Desi nu cred ca a citi pe internet inseamna a fi un bun cititor, iar a scrie doar pe internet inseamna a fi scriitor. A fi bun cititor inseamna a fi in primul rand cititor de carti bune.

Un tanar imi spune:

– Nu-mi place Eminescu.

– Dar l-ai citit? il intreb.

– Nu.

– De ce nu l-ai citit?

– Pentru ca nu-mi place.

Acesta e cercul vicios al ignorantei: nu l-am citit pentru ca nu-mi place si nu-mi place pentru ca nu l-am citit.

 

Lili BOBU: Si atunci ce este scrisul? O taina, o cale, un exercitiu, un supliciu, o rastignire, o rugaciune…?

 

Nicolae DABIJA: E un gest de protest contra dezordinii lumii, in primul rand. Dar si taina, si rugaciune… Poetul Nicu Stegaru, dupa ce revenise din detentia sa siberiana, cum nu avea copii, ne infiase intr-un fel pe noi, o generatie intreaga de poeti tineri. Ne ruga sa-i citim din insailarile noastre si se bucura de fiecare data de poemele bune, parca le scrisese dansul. „Am supravietuit in GULAG, pentru ca stiusem multe versuri pe de rost”, ne-a marturisit poetul. „Si cand le spuneam in romana, cum temnicerii n-o intelegeau, credeau ca ma aflu in rugaciune si nu ma atingeau cu pumnul sau cu patul armei.”

 

Lili BOBU: In lupta pentru faurirea de arhitecturi si substanta filozofica, pentru construirea esentei, poezia este ,,culminatia unui mers launtric” (Eugen Ionescu), ,,razbunarea frumusetii pe uratenie” (Grigore Vieru), ,,o explozie ordonata in versuri” (Emil Brumaru), ,,proprie incineratie” (Edgar Poe), o stare privilegiata de spirit. A dorului? De gratie? De veghe?

 

 Nicolae DABIJA: Starea poeziei e una de dragoste. Un poet inspirat ar urma sa se afle in starea unui indragostit refuzat. Or, pe un indragostit nu-l va preocupa decat dragostea sa impartasita, nu si poezia. Scrisul din afara starii de dragoste e unul mort.

Nu poti scrie impunandu-ti sa scrii despre stari pe care nu le cunosti. Trebuie sa-ti traiesti sincer sentimentele si atunci ele se vor regasi in scrierile tale. Scrisul, el este cel care iti impune sa scrii: scrii atunci cand nu poti sa nu scrii.

 

Lili BOBU: Traim intr-o societate in deriva, de confuzie si de decadere morala. Dupa libertatea cuvantului urmeaza drama diminuarii valorii acestuia. Cei care lupta cu arma ideilor si a cuvintelor, incercand sa salveze cultura – caci renuntarea la cultura este sinucigasa, pentru cine mai scriu astazi?

 

Nicolae DABIJA: Un tanar mi-a raspuns la aceasta intrebare astfel: pentru nimeni. Si nimeni nu-l citeste. Un altul mi-a zis: scriu pentru mine. Si doar el se citeste. Ceilalti eventuali cititori nu cuteaza, din pudoare, sa-i deschida cartea atat de personala. Scrii pentru cititorul de langa tine, visand sa scrii pentru biblioteca Lui Dumnezeu (profetul Enoh, unicul om care L-a vazut, adevereste ca Cel de Sus are o biblioteca), sperand ca intr-o zi El iti va rasfoi cartea si va gasi vreo metafora pe care s-o murmure in clipele Lui de singuratate. Acesta ar fi visul tainic al fiecarui ctitor de poem.

 

Lili BOBU: Si atunci cine este creatorul operelor? Cel care le asterne pe hartie sau mai degraba el joaca rolul de unealta divina?

 

Nicolae DABIJA: Exista carti visate de autori. Cele mai multe. Dar, am cateodata convingerea, exista si autori visati de carti. In acele clipe, numite de unii inspiratie, de altii – prapad, scrii ca si cum fara tine, parca te-ai simti visat de o carte inca nescrisa. Crezi atunci ca scrii cartea, cand, de fapt, ea te scrie… Cum adeseori am sentimentul ca ele, cuvintele, ma dicteaza si nu eu le dictez intru a le asterne pe fila, as vrea sa cred ca unele poeme sau texte s-au scris singure, folosindu-se doar de mana si pixul meu. Eu sunt poetul cel nascocit de poeme.

 

Lili BOBU: S-a afirmat ca cel mai greu este sa scrii simplu. Opera ta sa fie nefisurata, nefragmentata, asemeni creatiei unui croitor bun: sa nu se vada innadirile!

 

Nicolae DABIJA: E mai usor sa complici decat sa simplifici. E mult mai greu sa vorbesti pe intelesul tuturor. Pentru asta trebuie sa elimini cuvintele, frazele, intortochelile care ar ingradi sau ar ingreuna drumul tau catre inima cititorului. Simplitatea devine o necesitate, daca vrei sa fii auzit, dar, mai ales, inteles.

 

1 Lili BOBU: „Poetizand universul prin beatificare” (Adrian Dinu Rachieru), sperand ca veti putea indrepta prin cuvant trivialitatea din jur, opera dumneavoastra are paliere pe care te asteapta, te primeste, oferind o vasta perspectiva asupra unor teme importante din literatura romana si universala…

 

Nicolae DABIJA: Subiectele literaturii, de la Homer incoace, sunt aceleasi. Altele sunt doar abordarile. Un scriitor nu inventeaza subiecte, ci modalitati de a le trata.

 

Lili BOBU: La orizont, mereu, poezia… asa cum ati marturisit: ,,precum un cer    nascocindu-si propria stea, poezia”. Tot ce atingeti se metamorfozeaza in poezie. Profesiunea dumneavoastra de credinta – poezia, melodia ei incifrata, marea ei elevatie si esentialitate ce naste un sentiment al liturghiei. Caci poezia este ceea ce ramane dupa ce ai uitat tot ce-ai trait. Suntem captivi in lumea materiala, traind un timp potrivnic poeziei. Folosindu-va  de darul previziunii, ce credeti ca se va intampla cu poezia? Are ea viitor?

 

Nicolae DABIJA: Dar care timpuri nu i-au fost potrivnice poeziei? Ba mai mult, as crede ca atunci cand poezia a fost urata cel mai mult, ea s-a manifestat din plin. Drept exemple ne-ar putea servi perioadele din istorie care au cunoscut poeti impuscati pentru metafore, lingvisti spanzurati de limba, cititori pusi pe ruguri cu tot cu cartile interzise pe care le citisera (Basarabia de dupa 1940). Irina Covaci, sotia scriitorului Boris Covaci (cu bunic impuscat la Ivdel si bunica decedata in Siberia), pe cand era mica, aflase in Taiga de la parinti ca cea mai mare sarbatoare a anului este Pastele si-atunci a intrebat-o pe bunica ei:

– Cand va fi Pastele?

– Maine, i-a raspuns aceasta.

A doua zi, copila s-a sculat cu noaptea-n cap si i-a spus fratelui ei mai mic:

– Trezeste-te, Vasile, ca azi e maine.

Citind cartile de poeme care se editeaza in Tara si-n Basarabia descoperi un lucru: ca astazi este mainele poeziei romanesti.

 

Lili BOBU: Ati afirmat ca ,,poezia este suprema traire existentiala patrunsa de adevar”, totusi, multi oameni pot trai si fara poezie… Insa ,,n-ar trebui sa ne fie mila de poetii care au ramas fara cititori, ci de cititorii care au ramas fara poeti” (Odysseas Elytis)…

 

Nicolae DABIJA: Poti trai si pe intuneric si poti fi chiar fericit, dar, de  cum descoperi ca exista si lumina, nu poti vietui fara ea. Poezia iti deschide alti ochi – ochiul al treilea, de care vorbeam mai sus – care te ajuta sa descoperi tonurile lucrurilor, ce nu ti se arata la pipait. Tot in volumul de debut numeam poemele „peisaje ale sufletului”. Versurile mele de suflet, vorbesc aici ca cititor de poeme, sunt cele trecute, mai inainte de a ajunge in carti, prin sufletul creatorului. Nu stiu daca am dreptate, dar nu recunosc decat un singur gen literar: poezia. Toate celelalte genuri nu exista decat in masura in care il contin pe acesta.

 

Lili BOBU: Avem o patrie intreaga de cuvinte. Exista totusi diferente intre poezia care se scrie la Bucuresti, Iasi, Cluj si cea de la Chisinau?

 

Nicolae DABIJA: Un demnitar de la Bucuresti, ajuns la Chisinau, a rostit urmatoarea fraza: „Salut Republica Moldova, sora a Romaniei!” Si atunci l-am intrebat: „Domnule ministru, spuneti-mi cum poate fi cineva sora cu mama ei?! Noi nici frati nu suntem. Noi suntem frati cu rusii, cu gagauzii, cu ucrainenii. Cu romanii, noi suntem aceiasi.” Oamenii politici, de-o parte si de alta a Prutului, se complac in a fi ministri, deputati etc., fiecare in judetul lui. De aici si atitudinea politizata fata de literatura care se scrie in aceeasi limba in Tara si „peste granita”.

 

Numai rauvoitorii neamului romanesc pot afirma ca dincolo si dincoace de Prut se scriu doua literaturi, in doua limbi, cu doua feluri de a intelege si a scrie poezia. La Kiev a aparut o antologie de poezie din Republica Moldova si Romania, tradusa de Stepan Kelari. Am ramas foarte mirat sa citesc la cuprinsul culegerii ca unii poeti din Republica Moldova au fost tradusi din… „moldoveneste”, iar altii – Grigore Vieru si subsemnatul – din limba romana. Cand l-am intrebat cum si de ce, traducatorul – un bun cunoscator al limbii noastre de altfel – mi-a explicat ca limba romana are „nuante de limba” pe care limba „moldoveneasca” nu le contine, „iar in poezia voastra aceste nuante sunt prezente”. Iar deosebirea dintre limba vorbita si scrisa la Chisinau  si cea vorbita si scrisa la Bucuresti este aceeasi dintre limba vorbita si scrisa la Iasi, Cluj sau Bucuresti. Ar indrazni cineva sa afirme ca scriitorii de la Iasi sau Cluj fac parte dintr-o alta literatura decat cea romana?!

 

Alte intrebari la care ar trebui sa raspunda intelectualii, in cazul in care ar fi de acord cu sugestiile politicienilor „separatisti”, ar fi: este Romania pregatita sa se dezica de Eminescu (in favoarea Basarabiei)? Este Basarabia pregatita sa se dezica de Grigore Vieru (in favoarea tarii din dreapta Prutului)?! Si Eminescu, si Vieru, si ceilalti condeieri care scriu in limba romana apartin indiscutabil culturii romane, care este una si indivizibila.

 

Lili BOBU: In ,,Eseu” ati marturisit ca poetii basarabeni, cantand durerile neamului si toate ,,dorurile interzise”, au scris ,,pe campul de lupta/cu propriul lor sange”, poezia ajutandu-i pe confrati nu numai sa-si pastreze graiul ,,zugravind oftatul cu doine grele de vecie si lacrimi-sarbatori”, dar sa si supravietuiasca...

 

 Nicolae DABIJA: Imi povestise un moldovean din Transnistria. Cand era copil, parintii ii asezau, pe el si pe fratii lui, in fata unei icoane, ca sa se roage de paine, de note bune la scoala, de pace. Si icoana ii ajuta. Dar intr-o zi, in localitatea lor, a intrat o brigada de activisti numita „Bezbojniki” („Oameni fara de Dumnezeu”), care dupa 1940 a activat si in Basarabia si a adunat toate icoanele din sat, pe care le-a ars puse gramada la o margine a localitatii. Obisnuita sa se adune in rugaciune, acea familie de credinciosi continua sa ingenuncheze, dimineata si seara, in fata peretelui ramas gol si sa se roage impreuna la cuiul de care atarnase odinioara icoana. „Si cuiul ne ajuta. In lipsa icoanei, ne rugam lui si el ne trimitea ploaie, ne dadea paine, ne ajuta sa luam note bune la scoala si – amana, pe cat putea, ziua in care urma sa inceapa razboiul…”, mi-a marturisit interlocutorul. Cateodata si cuiul ramas de la icoana furata poate fi pentru un neam loc de inchinare si altar de nadejde in vremuri vitrege. Aceasta a fost poezia pentru noi.

 

Lili BOBU: Ati salutat intotdeauna adevarata daruire, promovand in revista ,,Literatura si Arta” (un varf de lance a renasterii basarabene, o citadela a rezistentei prin cultura), al carei manager cultural sunteti, personalitati in formare. Ce sfaturi ati da scriitorilor aspiranti in nemiloasa devenire?

 

Nicolae DABIJA: Unicul sfat ar fi sa nu asculte de niciun sfat. Sa-si urmeze indemnurile inimii, care sunt cele mai importante. Or, in literatura si in arta in general, drumurile batatorite nu duc nicaieri, iar experientele altora nu sunt  bune decat pentru altii. Le-as atrage atentia doar la faptul ca volumul de debut al unui scriitor trebuie sa fie de referinta. El urmeaza sa impuna o viziune noua si, odata cu ea, un nume. Celelalte carti vin, de regula, ca o completare a acestuia.

 

Lili BOBU: Dedicat tuturor intelectualilor basarabeni din toate timpurile, romanul de debut ,,Tema pentru acasa”, acest eveniment remarcabil in beletristica romaneasca, despre care editorul Daniel Corbu a afirmat ca este un roman de premiul Nobel, confirma talentul exceptional al autorului care s-a dovedit a fi un scriitor total si un model uman. Este un adevarat roman-arta, reprezentativ pentru destinul unui neam, nevoit sa supravietuiasca cu demnitate supliciilor la care a fost supus, un imn inaltat libertatii si iubirii, scris cu sufletul ca o rana deschisa, o biblie a suferintei basarabene. Pentru dumneavoastra trecerea de la poezie la proza a insemnat mult mai mult decat un exercitiu de stil... ,,imbinand formula narativa de tip ionic cu aceea dorica dominanta, prin care bate necontenit suflul poeziei” (Theodor Codreanu). Poezia dumneavoastra are poveste, iar proza dumneavoastra are poezie. Mi-ar placea sa incadrez romanul ,,Tema pentru acasa” ca fiind cel mai bun volum de poeme al dumneavoastra.

 

Nicolae DABIJA: Trecerea de la poezie la proza mi se arata ca o respiratie incetinita, in sens de domolita, dupa o cursa la distanta: sangele isi regaseste cursul normal, ritmul competitiei devine altul, muschii se relaxeaza si mintea mai degraba consemneaza decat imagineaza, lucrurile se reasaza la locul lor si tie nu-ti ramane decat sa le observi. In acelasi timp, nu poti scrie proza cu uneltele poeziei. Dupa ce am scris romanul „Tema pentru acasa”, l-am scuturat bine de poezie. Poezia risca sa impotmoleasca actiunea, sa diminueze dinamismul ei, sa-l distanteze pe cititor de ceea ce voiam sa-i comunic la modul direct.

 

Lili BOBU: Un poem, in intregul lui, este o metafora mare, iar scrierea in proza, o arhitectura, un discurs care inainteaza in linie dreapta, indreptandu-se catre reflectare. Diferenta dintre poezie si proza tine doar de modul de organizare a discursului?

 

Nicolae DABIJA: Proza este o modalitate de a te cunoaste pe tine prin ceilalti. Poezia – un mijloc de a-i cunoaste pe altii prin sine. Asa cum il poti cunoaste, deductiv, pe cineva prin lucrurile facute de el, un poem sau o pagina de proza poate sa-ti spuna cateodata totul despre autorul ei.

 

Lili BOBU: O tara mica precum Republica Moldova poate sa aiba o literatura mare, fara a ramane cu privirea resemnata peste zari...

 

Nicolae DABIJA: O tara mica la intindere poate fi mare din punct de vedere cultural. Exemple ne-ar servi Grecia, Serbia, Armenia s.a. Creatorii din Republica Moldova n-ar trebui sa aiba complexe. Pentru ei, poarta de intrare in lume e literatura romana, limba romana, faptul ca facem parte din acelasi context romanesc. Mai degraba scriitorii din Tara au complexe. Sute de autori mediocri, tradusi in alte limbi, sporesc anonimatul literaturii romane. In acest sens, cineva mi-a vorbit de un roman care, in SUA, fiind intrebat de unde e, a spus:

– Din Romania.

Iar americanul nu prea stia geografie si s-a interesat:

– Dar unde e Romania?

Romanul s-a gandit un pic si i-a zis:

– Langa Republica Moldova, crezand ca macar de tarisoara din stanga Prutului o fi auzit americanul. Dar sunt foarte convins ca nume ca Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Ion Druta, Spiridon Vangheli si nu doar acestea ar putea face ca literatura romana in ansamblul ei sa fie si mai cunoscuta in lume.

 

Lili BOBU: O duminica sfioasa de martie, la Chisinau, ,,mirosind a pom cutreierat de muguri/si-a frunza verde care se rascoala” (Adrian Paunescu)...  Asteptand anotimpul plecat in refacere si mugurii sa irumpa in desfaceri si desfatari, iar taina lumii sa se-adune intr-un fir de iarba, v-ati destainuit cu o mare noblete si simplitate (valori spirituale ce va caracterizeaza). Ne-am preumblat pe linii de orizont si frontiere implinite, eludand pierderile, abandonand in stingere si uitare dureri si infrangeri. Supravietuitor in nelinisti, fruntea dumneavoastra inca visatoare spre cer... si doar toaca bisericii din apropiere, cu sunetu-i imperturbabil ce-si trage seva din rostirile liturgice, cutreiera vazduhul in acelasi ritm ce tinde catre perfectiune. De unde incepe perfectiunea lumii?

 

Nicolae DABIJA: Perfectiunea lumii incepe de la fiecare dintre noi. Imi indemn cu scrisul meu cititorul: nu astepta de la altii sa fie onesti, toleranti, demni, temerari, incoruptibili, altruisti, modesti, intelepti, binevoitori. Fii tu asa cum i-ai dori pe altii sa fie! Fii tu bun si lumea toata va fi mai buna! Cum este si scris: salveaza-te pe tine insuti si multi in jurul tau se vor salva.

 

Lili BOBU: Un dialog cu dumneavoastra te innobileaza... subtilitate, eleganta, tinuta intelectuala ireprosabila, o bonomie rara, de o delicatete exemplara. Explorand ,,peisaje ale sufletului”, un anumit gen de smerenie, o discreta seninatate iradiaza din confesiunile unui spirit solar, ale unui romantic insingurat, poet al candorii pusa in rana, intr-un grai de tonalitate moldava domoala, din care ,,lacrimeaza elegia”. Rechizitoriul starii de dupa: luxul de a fi tu insuti, de a-ti apartine in intregime. Daca ar trebui sa achitam cafeaua pe care am talmacit-o in cuvinte – nu intamplator in apropierea monumentului mentorului si marelui prieten, Grigore Vieru, unde cu evlavie si recunostinta ne-am inchinat, cu o jerba de flori – cu cateva versuri, care ar fi acestea?

 

Nicolae DABIJA:

Frazele stanjenite imi infloresc pe buze,

Vie mi-i nadejdea

ca focul sub spuze…

Bucuros este sufletul meu:

ca o biserica in care a intrat Dumnezeu

-----------------------------------------------------

Post-scriptum

Parafrazandu-l pe Lucian Blaga, am evitat eroarea de a pune punct dupa ultimul vers al unei adevarate poezii.

Duminica de martie 2014, Chisinau

----------------------------------------------------

*Interviul constituie capitolul ,,Un pumn de lut…(O altfel de biografie...)” al volumului de poeme ,,TACERI TALMACITE-N CUVINTE”, editat intr-o editie de colectie sub egida ASOCIATIEI CULTURALE ,,REGAL D'ART”, volum pe care autorul, Academicianul Nicolae Dabija, l-a lansat in cadrul Festivalului International ,,Grigore Vieru” (Iasi – Chisinau) 2014 si a fost publicat in ,,Convorbiri Literare”, mai 2014.

 

Interviu realizat de

Lili BOBU

ASOCIATIA CULTURALA ,,REGAL D´ART”

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page