Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

LOGICA ACTIUNII


(Continuare din editia precedenta)

Toti elevii, pe care-i intalneam ma salutau in limba mea: romaneste, spunand frumos si clar „buna ziua!“ si „bine ati venit sa ne vizitati!”... Nu mai vazusem asa elevii de liceu educati si disciplinati...
Am intrat in scoala in forfota sutelor de baieti si fete in uniformele frumoase si curate, de parca se duceau la vreo festivitate, dar ei toti, dupa orele de invatatura, se grabeau bucurosi sa plece acasa, ca sa inceapa o alta activitate... Intre ei discutau tinerii acestia atat de frumosi, fericiti, bucurosi si aceste fete de scoala, frumos imbracate - absolut toate - ca ma uitam uimit si ma simteam, privindu-i pe toti si pe toate, preafericit!...
Peste tot, in scoala era imaculat de curat, de parca nici un picior de elev sau de eleva acolo n-a calcat.
Am intrat in cancelarie. Acolo, erau adunati profesori, profesoare, iar la intrare ma astepta un batranel: directorul de liceu, ce m-a  imbratisat, urandu-mi: „Bun venit pe la noi!“ - in limba romana. Apoi, m-a prezentat celor din jur, spunandu-le ca am venit din Romania sa vizitez Tara, in care domneste fericirea,  bucuria si primavara. Auzeam, parca, cum misterios, fiecare, din cei din cancelarie, imi vorbeau in limba mea, corect si frumos. Erau niste fiinte atat de minunate si bune, ca as fi dorit toti de acolo, in preajma mea, pentru totdeauna sa ramana... Fiecare din ei dorea sa-mi arate scoala, sa-mi explice programa pe materiile de specialitate, cum se desfasoara minutele de rugaciune impreuna, cum se rezolva micile probleme de disciplina si fericirea lor de a participa la educarea elevilor si a elevelor...
As fi dorit sa mai stau, dar Insotitorul meu ma grabea, caci - imi spunea - ca mi se termina, curand reveria, revenind iarasi in lumea mea... si m-a luat iarasi de mana...
Am ajuns langa o cladire frumoasa, facuta din marmora alba - asa mi se parea -,  cu usile enorme de la intrare deschise. In jurul cladirii, erau multe flori, de diferite marimi si de multe culori, imbinate ca intr-o corola de lumini, cu multi trandafiri de un rosu-nfocat... Si am intrat in Templul plin de lumina si de odihna sufleteasca si cereasca. Pe hol, multi tineri si multe tinere, ca niste flori impodobeau multimea ce se grabea la inchinare. Ce m-a fermecat si m-a fericit, cand am sosit, cand auzeam tot in limba romana, copii maruntei de statura, dar carora silabele le ieseau corect din gura, ca si tineri mai rasariti, cu varsta de liceu si de facultate, fiind multi si mai in etate, imbracati frumos si cuviincios, cand ne-au observat vorba au lasat si ne-au salutat frumos, crestineste, iar un baiat si o fata ni s-au oferit sa ne fie insotitori si traducatori, cat vom fi ca oaspeti pentru Templul lor. Apoi, impreuna, plini de voie buna, cu sufletele luminate de zambetul si de vorba acestor tineri crestini, am intrat in Locul unde se desfasura Serviciul Divin. Dupa rugaciune, am trait o alta minune: cel ce conducea deja si stia ca sunt din Romania, dar stiau si cei din multimea de popor, caci vedeam si pe fetele lor bucuria ca sunt in mijlocul lor...  
Pe cand, in Templu, incercam sa transmit solia, adusa din Romania, Insotitorul meu atat de grijuliu pana acum cu mine, m-a ghiontit direct in spicul de Lumina ce-l purtam si-n visul meu in creierul gingas din cutia mea craniana, spunandu-mi: „Revino la realitate, lasa reveria, tu de-acuma nu-ti uita solia! Spune orisicui, doar de dragul lui, ca „oamenii care nu-si infrang pornirile salbatice, poftele nesatioase, gandurile egoiste, lacomia si trufia, necredinta in Dumnezeu nu pot fi crestini. Nimeni sa nu foloseasca masca religiei pentru interese meschine, caci lucrul acesta este un mare pacat si o mare rusine!”
M-am trezit, deodata, din al meu vis, din a mea reverie, atat de frumoasa, ca o poezie si am inteles ca ma sunase, in tril de clopotel, in acele momente, vocea divina ce mi-a dat-o Dumnezeu, ca sfatuitor in creierul meu: constiinta mea! Si am revenit iar la realitate... Doamne, mult as dori sa fie asa, ca in visul meu, si unde traiesc eu in comunitate!... Ce frumos si ce fericire ar fi sa fie-n famile, in biserica, in scoala, ca in a mea reverie, unde-am fost insotit de-a mea Calauza loiala!...
Constiinta mea!... Dar ce-i constiinta? Cum poate, oare, ea sa-mi fie calauza, indrumator si pazitor sa merg doar cu ea pe cararea ingusta, sa fiu atent ce vorbesc, s-ascult soapta divina si sa urmez mereu calauzirea divina?... Ca sa raspund la intrebarea aceasta adanca si sfanta, am luat Scriptura si am recitit un verset din „Cuvantarea de pe munte“ a Mantuitorului si Invatatorului meu: Fiul lui Dumnezeu, care a venit sa traiasca, sa ne invete prin traire personala, umilinta din lumea de tina, judecata nedreapta, condamnarea necurata, moartea pentru pacatul omenirii, dar care a          inviat, ca sa ne dea siguranta, speranta si bucurie ca, prin credinta, sa avem parte de fericirea cereasca, pentru vesnicie....  Si am retinut din citire ca este „ferice de cei cu inima curata, caci ei vor vedea pe Dumnezeu!”(Matei 5/8).  
Daca sufletul este „substanta spirituala care da omului viata si care este de origine divina si esenta vesnica“, constiinta „este glasul lui Dumnezeu  in om, care ne  indeamna numai la bine si ne opreste de la rau“. Putem cosidera constiinta ca „sufletul cuvantului“, asezat de Dumnezeu in <<inima>>, cu care vorbim in mod tainic cu noi insine. Acest „suflet al cuvantului“ rostit ne mustra cand facem un rau sau nu facem un bine, pe care l-am fi putut face. Tot acest cu „suflet de cuvant” - in gand - putem vorbi cu Dumnezeu, in rugaciune, sau auzim binecuvantarea cand ceva frumos si bun am facut. Constiinta este un judecator drept, care iti da verdictul, de vrei sau nu vrei, de il astepti sau nu!... Cum spune un carturar biblic „stiinta gandului curat este veselia veseliilor si stiinta gandului patat este chinuirea chinurilor”.
Cum te va judeca, pe patul de boala mortala, constiinta ce-ai tinut-o si-o tii inchisa ermetic in forma ta goala de mila si bunatate, cand tu iei de pe sarac camasa ce o mai avea pe spate, ii iei fara mila si ultimul „banut“, ca tu sa traiesti in palate si sa te distrezi, ca si un pasa turcesc, zicandu-ti ca mai ai timp sa te si smeresti, mai tarziu?... Si „tarziul“ te-ar gasi nepregatit!... Mai este timp pentru trezit, pana nu este soarele la asfintit!...
Acest glas divin - constiinta noastra treaza - ne invata sa fim Suntem fiinte unicate create de Dumnezeu, ca niste capodopere cu suflet. Logica actiunii ma invata ca bunatatea este sentimentul ce ne modeleaza caracterul. Bunatatea este legata de mila, de dragoste si de umilinta, care ne apropie de Dumnezeu, deschizand ferestrele sufletului nostru, ca sa vedem cerul si fericirile date de Dumnezeu inca aici, pe pamant...
De multe ori, ne este teama sa ne aratam bunatatea, opriti fiind de orgoliul nostru sau de calculele egoiste de castig, dar nu uita, cititorule, chiar daca n-ai stiut pana acum, iti amintesc ca si tu  esti creat sa fii bun! De ce sa arati ca nu esti si tu bun? Opreste-te un minut, aici, este esenta ta, cititorule:
- Te-ai gandit ca tu esti creat sa fii bun?
Daca esti bun - si esti bun! - tu trebuie sa-ti arati bunatatea iertand, zambind si slavind pe Dumnezeu!

Iertarea e cea mai frumoasa floare a sufletului,
Este o roua de dimineata si-o paine proaspata,
Care-ti aduce pacea si fericirea reala launtrica,
Cand fiinta ta intra-n Imparatia sfanta a Cerului...

Oricat de ciudati ni s-ar parea oamenii in manifestarile lor sociale, religioase, politice sau de alta natura, uneori, in concurente egoiste si nedrepte, in ambitii draconice si in scopuri egoiste si neloiale, in realitate, oamenii au in ei ceva bun!... Imi vine in minte o afirmatie plina de intelepciune, pe care am citit-o intr-o carte, cu multi ani in urma si care spune ca „cel mai grandios lucru in Univers este un om bun, care se lupta cu restristea; totusi este unul mai mare: acesta-i omul bun care-i vine in ajutor...”  
L-am auzit pe un orator care tuna si fulgera impotriva „presupusilor inamici“. Parea din vocea si din atitudinea lui un om rautacios si insensibil. Dar, curios..., a inceput sa spuna o intamplare tragica si i-am zarit mana ca i se ridica spre obrazul, pe care se strecurasera lacrimi din ochii lui. Si mi-am zis ca omul acesta - in esenta lui sufleteasca - nu e rau.
In logica actiunii, bunatatea este legata intrinsec de dragoste. Iubirea este Dumnezeu, iar Dumnezeu este iubire. Este iubirea aceea suprema, cand poti sa-L vezi pe Dumnezeu in sentimentul tau, fiind gata sa faci orice pentru fericirea si bucuria celui pentru care dragostea ta este gata sa fie aratata, folosita, jertfita..., cand poti spune: „Doamne, ia-mi iubirea si las-o sa fie de-a-ntregul in devotare pentru Tine si pentru cel ce are nevoie de mine!...
Am asezat in snopuri de ganduri, punandu-mi cugetul sa le selecteze in moara lui, mirabile seminte de hrana sufleteasca, din care sa rodeasca paine proaspata, cu care si sufletul tau sa se hraneasca si sa-si gaseasca puterea de a se bucura prin Logica actiunii de viata ce ti s-a dat ca chirias al Timpului pe acest pamant.

E-mail: ProfBuhaiD@aol.com
Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page