Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Prietenia Literara: Timpul lasat in urma

(TEXT REVIZUIT)

LA BUCURESTI

Cand am venit la Bucuresti sa raman era un septembrie de aur si miere. Anno Domini 1970. Pentru ca am lucrat multi ani in invatamant, pentru mine luna septembrie a avut din totdeauna ceva inaugural, amplu, prietenos. La rentree… Nu aveam nici o adresa precisa si abia de facut un drum sigur, la Editura Cartea Romaneasca, unde depusesem cu ceva timp in urma un manuscris intitulat Confesorul. Ca de obicei viata mi-o lua inainte, venindu-mi in intampinare cu toate bratele deschise. Dupa ce coborasem din masina 31, daca nu ma insel, la Piata Romana, si m-am lansat pe bulevard, inainte chiar sa ajung la carciumioara Podgoria, unde speram sa vad vreo fata de scriitor (locul era notoriou atunci pentru toate clasele sociale ale scrisului, daca spun bine), mi-a iesit inainte ca la o intalnire fixata, desi absolut intamplator, intocmai editorul nostru Mircea Ciobanu, cunoscut mai intai, cum am spus, la Iasi, regasit dupa aceea in gradina la ESPLA, unde-mi citise un alt manuscris, intitulat, tranzitoriu, Capitol, al carui titlu fusese in treacat “omologat” si de Nichita Stanescu; pierdut, fireste, in aceeasi noapte, pe fondul unor incurcate intamplari, si inlocuit la Editura Tineretului cu Repaose, cartea mea de debut in vestita si deja obosita pe-atunci colectie Luceafarul; insa MC imi trimisese un mesaj hotarat: Ce faceam? Pentru ce urma sa optez? Ii mai returnam manuscrisul luat la mine „sa-l defintivez”? El ma trecuse cu titlul in plan. Nu puteai debuta in acea vreme decat cu un singur titlu, iar la confruntarea planurilor, la Centrala Editurilor, reiesea ca eu figuram cu doua tiluri, la doua edituri… in fine, optasem pentru Repaose la Editura Tineretului, nu numai pentru ca pierdusem manuscrisul respectiv pentru ESPLA - l-as fi putut reface la rigoare „din memorie” (era un timp al memoriei, nu-i asa?) - dar un redactor de carte al ET ma cautase si el, cu manuscrisul citit si aprobat de principiu, la Suceava inca… Dar acest „capitol” deja se incheia: debutul meu cu Repaose in colectia Luceafarul.

Revenisem la Mircea Ciobanu la Cartea Romaneasca. Titlul nobiliar al editurii din interbelic nou infiintate pe cati nu ne imbia atunci? In acea dimineata de septembrie iubitul nostru poet si editor flana pur si simplu pe bulevard, insotit de un actor de la Nottara si poet pe deasupra… o sa-mi aduc aminte pana la urma cum il chema… a fost mult mai tarziu deputat sau senator taranist… intr-un film din perioada tranzitiei, dupa decembrie ‘89 a jucat rolul lui Iuliu Maniu… in fine, veneau atunci spre mine discutand ceva cu insufletire, si cand impactul s-a produs, Mircea Ciobanu, aratandu-ma dinainte, cu bratul deschis, i-a spus insotitorului sau: Uite, domnule, acesta e omul despre care ti-am vorbit toata dimineata! Stii ca noi acum vorbeam chiar despre cartea ta? Domnule, e ceva nemaipomenit; mi-ai lasat un manuscris formidabil; nu am cuvinte sa-ti spun; dar tu, cu cartea aceasta, pe care o vom scoate negresit, ai sa culci la pamant cel putin zece poeti dinaintea ta! Ce-ti spuneam, draga Radoff? Oh, despre Stefan Radoff era vorba deci…

Pentru orice eram pregatit in acea dimineata de o intensitate solara deosebita, mai putin pentru asemenea lauda pe o scena deschisa. Am ingaimat ceva dubitativ: Chiar asa?! Uite, domnule, nu crede… poetii nu stiu niciodata ce pret sa puna pe ceea ce fac… Tipic acest mod de-a vorbi a lui Mircea Ciobanu, viitorul prozator de o exactitate halucinanta, care isi asumase in toti acei ani (si de fapt pana la sfarsitul vietii lui) destinul atator autori. Dar a doua zi, sau a treia, in prima saptamana, sau a doua (ce masura putea avea pe-atunci timpul unui poet; el era, cum ar fi spus Hemingway „o sarbatoare nesfarsita”) cand am ajuns, totusi, la Cartea Romaneasca, trompetul editurii, Dna Lungescu, ma anunta triumfala si ea: Draga, vezi ca te cauta innebunit, Dl. Director Preda, pe unde umbli? Vrea sa te cunoasca, mergi chiar acum la el!

MARIN PREDA

Si m-am dus in birou, la Marin Preda. L-am gasit la telefon pe dara unei injuraturi morometiene „…va bag… ce, acesta e un onorariu pentru mine… nu platiti cu el nici pe scriitorii saraci…". Am inteles ca vorbea cu cineva de la Radio „... Ia si serveste-te, mon cher”, m-a indemnat, termin numaidecat. Multumesc, am mancat. Avea pe birou in fata lui o farfurie cu sandvich-uri; invitatia fusese mai mult formala, ori facea parte din testul care urma. Ce faceti la Bucuresti? Ce meserie aveti de fapt? Cat castigati? Raspunsuri: Am venit sa ma fac scriitor. Sunt invatator… ca sa-i fac si lui placere… stiam ca intentionase sa iasa din restul lui de scoala normala de la Cristuru Secuiesc, invatator… insa de fapt literaturizam din nou, ca si-n partida cu G. Calinescu; asta ar fi ideea sau explicatia, pentru mai tarziu, pentru acum.

In fine: „Cum sa traiesti mon cher la Bucuresti cu o mie de lei pe luna?!”. Atat i-am spus ca voi primi colaborari de la un ziar, Scanteia Tineretului, la care chiar antamasem acea colaborare prin mai vechiul meu cunoscut si prieten Gheorghe Istrate… insa de fapt ma interesa sa obtin delegatii dupa delegatii in provincie dublate si de documentari de la Fondul literar… Imi intrasem relativ usor in rol ca "scriitor profesionist", caci unele lucruri fusesera puse la punct mai dinainte, chestiunea cu Fondul literar, legatura cu Gh. Istrate etc.

Mirarea ciocoiasca a "monserului" ma cam punea pe ganduri. Si iata acum intrebarea-bomba la care am vrut de la inceput sa ajung: Ce prieteni literari aveti? Sunt prieten cu toata lumea, a fost raspunsul meu, care trebuie sa-i fi parut cinic, de nu imbecil, lui Marin Preda cel atat de pragmatic. Cum asa… toata lumea? Cu toti scriitorii… Ma refeream, fireste, la scriitorii pe care-i cunosteam si personal, destul de putini la Bucuresti. Acea frumoasa mirare care facea intre altele deliciul marelui scriitor ca om. Cu toti asa si de-a valma… interesant!

„Dle Preda, de ce m-ati chemat?”. Sa stiti ca in relatia cu „oamenii mari” nu am fost niciodata timid atunci cand reuseam sa ajung pana la fata lor… Pe acest fond cred ca a intrat in birou poetul Ion Caraion, alta veste "oribila" din mersul pe la reviste, anterior hotararii de-a ramane definitiv la Bucuresti… Mutra mea le inspira unora palme, celor mai multi infatuare, dar eu habar nu aveam de lucrul aceasta… eram de fapt un iremediabil timid, pana cand ma incalzeam, cum se spune. Trasatura aceasta mai staruie in ce ma priveste si acum, la batranete. Nu ma predau deodata, imi repugna stilul balcanic si miticist de-a rezolva totul printr-o imbratisare, si de la prima vedere…, ori stilul "ploiestean" al lui Nichita „pupi dulci, batrane”…

Fusesem la Gazeta literara, unde Caraion era redactor de poezie si ocupa un asa zis „birou”, intr-un fel de chicineta: i-am spuns numele si prenumele si l-am intrebat direct si cat mai simplu, cand urmau sa apara versurile mele trimise cu posta? Ce versuri, domnule, iti bati joc de mine, aici primim vagoane de versuri… Eu v-am trimis numai cateva intr-un plic… In injuraturile lui, I.C. a pomenit, mi se pare, si numele lui G. Calinescu, auzise ceva… mi s-a si urcat la cap?!

Va dati seama ce am simtit atunci, revazandu-l intrand la Marin Preda, cu detasarea unui om al casei, nu stiam nimic inca despre „multiseculara” lor prietenie din anii debuturilor comune. Ioane, l-a intampinat Preda pe vechiul sau prieten, uite, sa ti-l prezint pe poetul M.! O, dar noi ne cunoastem destul de bine, nu-i asa, poete? Nici usturoi nu mancase… Era numai zambet si soare si chipul lui contorsionat de furie cand l-am cunoscut se transformase miraculos in acea dimineata. Mai mult, nici nu l-am mai intalnit pe urma. Dupa moartea lui, in exil, insa, cand s-a dovedit nu stiu ce, in legatura cu El si Securitatea, fiind injurat atunci si de prieteni si de dusmani, eu i-am luat, in scris, apararea…. Un mare poet, totusi…si ce biografie de ocna, sarmanul cumplit!

Dar am iesit de la Marin Preda in minte cu intrebarea lui care abia acum trebuia sa-mi dau seama ce talc adanc avea… Despre prietenii literari… Ce erau prietenii mei literari pana atunci? Piese de risipa. Maruntis, cei mai multi, pentru crasmele literare. Desi, daca stau bine sa-mi amintesc, trecusem de perioada roz de la Suceava, ba chiar si de perioada albastra de la Botosani, din orasul in care le scriam tuturor ca „traiesc omagial”, in gloria lui Eminescu. Eram inventatorul unor formule solemne de un patetism pe care acum il privesc din ce in ce mai sceptic.

Lista mea de "prieteni" era cam la gramada; nu se despartisera apele de uscat, nu disociam inca raul profund de binele pasager, sunt un om care s-a maturizat tarziu, daca totusi pana la urma „s-a”! As fi putut considera ca aveam totusi „dusmani”, insa termenul imi repugna: era prea „burghez” si… de altfel, n-as fi putut sa „nominalizez” la acest capitol pe nimeni…

Puncte-puncte ca ultimul capitol XII, mi se pare, din Pseudokinegeticos al lui Odobescu: „Capitolul cel mai placut pentru cititor”. Practicam impreuna cu altii de varsta mea amoralismul, si un fel de ateism trufas; intram in biserici sa privesc arta din icoane sau din pictura murala (iar din acest punct de vedere in Bucovina avusesem ce privi), ma imbatam cu formule de-a gata primite de genul "traiesc omagial"… de la cine stie ce „paznic de far” aleatoriu, daca nu chiar incongruent.

LA BOTOSANI

Cand mi-a aparut prima carte "Repaose" ma aflam la Botosani, ca ziarist de data asta, la „Clopotul”, un ziar infiintat altcandva de un print autentic, dar un "print rosu", Scarlat Calimachi, purtand numele strabunicului sau domn al Moldovei si stapan pentru lung timp al mosiei de la Zorleni. Vorba surorii mele mai mari Condela – un personaj absolut balzacian, cand mama ii rostise cu sfiala in dreptul fiului ei „ziarist”: „A ajuns si el ziarist”. Cum, mama, asta face fratele nostru acum, a ajuns sa vanda ziare? Pentru una ca dansa categoria care le scria pe ziare inca nu exista; mult mai tarziu a existat cu prisosinta, cand baiatul ei cel mai mare, fost director general, ajunsese titlu de scandal in toate ziarele.

Dusmania, deci, era sub demnitatea unui poet… sa fi avut „dusmani”; lumea credeam ca imi va aseza in cale ghirlande, si fluturi colorati urmau sa zboare deasupra capului meu, aceeasi care atunci imi zburau prin cap. Eu am un roman in manuscris intitulat chiar asa: Goana dupa fluturi, tin la el foarte mult, dar nu mai gasesc timp sa-l reiau si sa-l pun la punct cu… virgulele mele cu tot: cuprinde exact epoca pe care o inauguram atunci la Bucuresti, incepand cu Cartea Romaneasca si Confesorul… care avea sa apara totusi cu tilul Confesiunea si ciopartit foarte urat de cenzura… Epoca lui „Oisive jeunesse a toutes aservie” a lui Rimbaud, sau poate „postfata” ei.

Deci a avea „dusmani” era ceva vulgar, prea comun, propriu lumii declasate a mahalalelor, iar eu consideram mahalaua a fi plina de noua categorie sociala ce se si translase deja de la sat la oras, intrand in vartelnita coruptiei comuniscoide. „Avem dusmani, draga Nelu, tu n-ai?”, ma intreba aceeasi sora, cand mai ajungeam pe la Zorleni „rar, mai rar, din cand in cand”, gasind prilejul sa si rada de mine: „Uite omul fara dusmani? Dar prietenul acela al tau, de la care ai mostenit prima ta sotie?” Insinuarea era prea dura, pe cat de adevarata.

Va urma

Ion MURGEANU

Bucuresti

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page