Persoana si lucrarea Duhului Sfant in Patristica Preniceeana

(Continuare din numarul precedent)

Parintii Apostolici constituie o clasa aparte de teologi ai Bisericii crestine. Numele lor in forma actuala, vine din secolul al XVII-lea, mai precis din anul 1693, odata cu publicarea scrierilor lui Policarp, Barnaba, Clement, Herma si Ignatius de catre William Wake. De-a lungul a trei secole cercetatorii documentelor patristice au cautat sa vada cine in adevar poate fi inclus sub aceasta terminologie devenita de acum privilegiata prin importanta ei istorica si doctrinara. Consensul international este inca in faza de definitivare. Clement este inca sub scrutinul criticilor, caci a doua sa epistola este sub semnul intrebarii cu privire la identificarea adevaratului autor. Barnaba este inca privit ca pseudo-Barnaba, caci nu se poate dovedi cu certitudine identitatea lui cu cea a colaboratorului lui Pavel, mentionat in Filipeni 4:3. Martiriul lui Policarp este in cercetari legate de data aparitiei propriu-zise, iar Ignatiu ramane o controversa prin cele trei recenzii ale epistolelor sale. Mentiunile istoricilor bisericesti, Irenaeus, Eusebius si Athanasius comporta inca scrutinarea obiectiva, necesara oricarui document vechi, in special a celor ale antichitatii crestine.

Un adevar de necontestat sta insa in picioare. Aceste scrieri nu sunt fabricatii ale secolelor apropiate vremurilor noastre, ci ele exista in documente care chiar daca nu se pot autentifica dincolo de indoiala tipica multor izvoare scrise ale istoriei, ele nu se pot nega. Greutatea lor literara, istorica si doctrinara este dincolo de dimensiunea greutatii critice a istoricilor si a teologilor ca reprezentanti ai diferitelor ramuri ale acestei discipline. Valoarea lor este imensa pentru istoria doctrinelor Bisericii crestine. Pentru membrii Bisericilor de azi, contextul bisericesc al Parintilor Apostolici ramane o referinta clasica pentru procesul intelegerii evolutiei gandirii crestine de-a lungul veacurilor. Problemele pe care scrierile lor le prezinta, felul de solutionare, ordinea Bisericii si raportarea lor la traditia apostolica nou-testamentala constituie un caz istoric de studiu pentru toate generatiile Bisericii.

Contextul imediat al activitatii Parintilor Apostolici este iudaismul, caci inca in aceasta perioada, un segment semnificativ al Bisericii Crestine era format din populatie iudaica. La aceasta situatie, trebuie adaugat faptul ca intreaga lume antica din cuprinsul Imperiului Roman, functiona in realitatea unei civilizatii helenizate, de aceea scrierile timpului sunt in cea mai mare parte in limba greaca. Teologia care se va naste in aceasta perioada de timp, inclusiv cea pneumatologica, va reflecta gandirea iudaica si cea helenista.

Gandirea iudaica este prezenta peste tot in patristica apostolica (vezi 1 Clem. 9-12:45 ; 64 ; Ign. Tral. 7:2 ; Barn. 6-8). Clement Romanul citeaza frecvent Vechiul Testament iar Barnaba are peste o suta de citate din scrierile scripturilor iudaice. Imaginatia iudaica este de asemenea prezenta in aceste scrieri. Pentru Clement, de exemplu, Isus Cristos este "sceptrul majestatii lui Dumnezeu" (1 Clem. 16:2 , similar cu Gen. 49:10 ; Ps. 45:6); pentru Herma, El este preexistent ca Duh Sfant (Herma, Pilde 9:14-15), iar pentru Barnaba, El este inceputul creatiei (Barn. 5:5 si Gen. 1:26). Sfantul Ignatie Teoforul este mult mai liberal in limbajul si expresiile sale, caci pentru el, Cristos este Dumnezeu (Ign. Efes. 20:2) ; este Domnul (Ign. Efes. 7:2) ; este "Cel Care de la inceput (din eternitate) a fost cu Tatal (Ign. Magn. 6:1); este Dumnezeu devenit om (Ign. Efes. 7:2 ; 19:1-3). Pentru Sfantul Policarp, Isus este "Dumnezeul nostru" (Pol. Filip. 12:2). Terminologia aceasta este iudaica si reflecta din plin influenta iudaismului in gandirea patristicii apostolice. Ca si in scrierile Noului Testament, credinta este definita prin concepte vechi-testamentale, iar cititorul acestor scrieri poate sa gaseasca elemente ale iudaismului aproape in fiecare capitol.

Pornind de la postulatul ca Parintii Apostolici nu au o teologie propriu-zisa, ci numai elemente de teologie, unii comentatori crestini s-au hazardat sa faca afirmatii despre valoarea doctrinara a scrierilor lor inainte sa-i studieze indeaproape. Multa vreme, printre teologii contemporani s-a crezut ca relatia Parintilor Apostolici cu scrierile apostolilor este aproape inexistenta din perspectiva influentei celor din urma asupra celor din studiul acestei lucrari. Soteriologic, s-a crezut ca patristica apostolica nu confirma cunoasterea justificarii prin credinta din teologia paulina si cea a lui Iacov (ex. 1 Clem. 30:3 si Iacov 2:14-26). Dar adevarul este cu totul altul. Pentru Clement Romanul, importanta crucii este fundamentala pentru mantuire (1 Clem. 49:6), iar credinta in puterea jerfei lui Isus este rascumparatoare (LYTROSIS - in 1 Clem. 12:7).

Pentru Herma, Isus Cristos a suferit mult ca noi sa fim mantuiti (Herma, Pilde 5:6:2-3). Ignatius este mult mai limpede in formularea unei gandiri soteriologice, caci in scrierile lui se afirma fara echivoc, ca jertfa lui Isus este pentru salvarea omenirii (Ign. Smirn. 2:1 ; 7:1). Policarp impartaseste aceeasi gandire cu Ignatie (Pol. Filip. 1:2 ; 8:1), iar Barnaba vede in sangele varsat al lui Isus, spalarea pacatelor celor ce cred (Bar. 5:1 ; 6-11 ; 8:3). O apropiere clara de doctrina justificarii prin credinta, dezvoltata in corpul paulin al Noului Testament, se poate gasi in 1 Clem. 32:4. Aici se poate citi fara indoiala o prezentare clara a acestei parti soteriologice din mantuirea noastra. Clement spune: "Si noi dar, fiind chemati prin voia lui Cristos Isus, nu devenim neprihaniti prin noi insine, nici prin intelepciunea noastra or prin priceperea noastra, sau chiar prin evlavia or prin faptele pe care le-am facut in sfintenia inimii, ci prin credinta, prin care Dumnezeu a socotit neprihaniti pe toti din vesnicie". Remarcand acest adevar esential in istoria mantuirii omului, trebuie observat imediat, ca acesta nu exclude de loc trairea etica a credinciosilor. Chiar si in scrierile avansat-mistice ale lui Herma, tonul sau moralistic lasa loc suficient importantei credintei (Herma, Pilde 6:1-2).

Harul este element esential in soteriologia Parintilor Apostolici. Barnaba recunoaste ca insasi apostolii, nu au fost chemati in slujbe pentru neprihanirea lor ci au fost chemati din pacatul lor, in urma revarsarii peste ei a indurarii si iertarii Domnului (Barn. 5:9). La aceasta dovada de har, apostolii si credinciosii, nu au putut sa raspunda decat cu credinta. (Barn. 13:7).

O soteriologie corecta este construita pe o Cristologie sanatoasa si aceasta pentru ca nu exista mantuire aparte de Cristos ca urmare a jertfei Lui desavarsite. Clement Romanul este cel mai proeminent dintre Parintii Apostolici in ce priveste conceptul cristologic. O analiza atenta a celor doua scrieri ale sale catre Corinteni, reveleaza o cristologie construita pe elemente teologice si traditii existente pana la acea data in comunitatile crestine. Preambulul sau salutarile sale catre Biserici precum si doxologiile din aceste epistole reflecta un concept similar cu cel Nou-Testamental, paulin in particular, potrivit caruia, Isus Cristos sta la egalitate cu Tatal (1 Clem. 38:4 ; 43:6 ; 45:7 ; 58:2 ; 65:2). O usoara constructie trinitara, confera cristologiei lui, greutate scripturala de tip Noul Testament (vezi 1 Clem. 58:2 si 2 Cor. 13:13 ; Efes. 4:4-6). Luand idei din gandirea iudaica Clement vede in Isus pe Domnul (KYRIOS) (1 Clem. 59:3), or pe Invatatorul (1 Clem. 7:5). El este si Marele Preot (1 Clem. 36:1 ; 61:3), in sensul prezentarii Sale din Epistola catre Evrei, cu deosebirea ca El este un Mare Preot Gardian (PROSTATES), un concept nou pentru aceasta vreme.

Va urma

Lazar Gog