Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Karajan2

Herbert von Karajan ramane un reper al artei dirijoratului. Si astazi, de exemplu, inregistrarea operei “Boema” de Puccini, sub bagheta sa si avandu-i in roluri, in 1972, pe Pavarotti, Freni, Ghiaurov, Panerai, este socotita cea mai buna inregistrare a unui spectacol de opera a tuturor timpurilor.

De altfel, de la inceput, inregistrarile pe benzi magnetice ale lui von Karajan au transformat fixarea unui moment de interpretare intr-o opera de arta cautata mereu de melomanii avizati. Inregistrarile simfoniilor lui Beethoven – atat prima, cat si a doua inregistrare – au ramas, de fapt, greu de concurat. Abordarea repertoriului operei italiene – Donizetti, Bellini, Verdi, Puccini, dar si a lui Mozart, Beethoven si Bizet – de catre dirijor este si astazi una dintre cele mai atragatoare. Sub conducerea lui von Karajan, Filarmonica din Berlin a devenit orchestra numarul unu a lumii, iar instrumentistii s-au bucurat de pretuire individualizata, dupa ce au fost selectati cu exigenta singulara. Iar enumerarea reperelor pe care Herbert von Karajan le-a lasat in urma poate continua inca mult.

Von Karajan nu a lasat, insa, numai repere pozitive. Arta sa dirijorala, aidoma virtutilor oricarei alte personalitati impunatoare, a starnit reactii. Autoritarismul sau profesional nu i-a adus doar aplauze. Adeziunea sa la nazism, timpurie si fara ezitari, a aruncat semne de intrebare cu privire la integritatea sa (chiar daca, muzical, von Karajan nu a reprezentat vreodata regimul lui Hitler).

In posteritatea imediata a dirijorului, astfel de motive au prevalat. Este meritul unei extraordinare monografii, scrise de Peter Uehling, Karajan. Eine Biographie (Rowohlt, Reinbek bei Hamburg, 2008), nu numai de a fi incercat evaluarea obiectiva a mostenirii celebrului dirijor, ci si de a fi reusit sa dea un studiu temeinic ce-l face pe von Karajan accesibil pana la capat si-l profileaza convingator.

Sunt scoase aici, in monografie, in relief calitatile personale ale dirijorului. De pilda, “invatarea pe de rost a partiturii”, ca preocupare de a dobandi si a transmite “o privire cuprinzatoare asupra operei si formelor ei, prin care intregul este prezentat ca intreg organizat (Gestalt), si nu ca ceva asamblat din bucati” (p. 10), sau efortul de a dirija “intregul repertoriu” (p. 62). Or, un alt exemplu, “larga sa competenta” (p. 209) in a dirija in egala masura “stilul de opera simfonic german” si “opera lirica italiana”. Deviza sa profesionala suprema era “familiarizarea intima (innige Vertrautheit)” cu partitura, integrarea muzicianului in “intregul impletirii vocilor” (p. 284). Increderea in valoarea proprie a fost deplina, incat atunci cand taximetristul l-a intrebat, la un moment dat, unde sa il duca, von Karajan a raspuns: “Mi-este egal, oriunde este nevoie de mine” (p. 147).

Monografia Karajan. Eine Biographie prinde in termeni, mult mai bine decat incercarile anterioare, specificul artei dirijorale a unui muzician care a marcat epoca. Von Karajan a ramas fidel “ritmului si sunetului” ca miez al melosului (p. 9); el a accentuat “interpretarea precisa a partiturii” (p. 50) si a conditionat concertele de stapanirea inalta a tehnicii muzicale, el insusi fiind exponentul unei “neobisnuite suveranitati tehnice” ce-i asigura trei reusite simultane: stapanirea partiturii, controlarea orchestrei, asumarea stilului operei muzicale respective (p. 58). El a imprimat executiei muzicale “viteza, pregnanta si masa” (p. 142), care au incantat publicul. Von Karajan nu a compus; in calitate de muzician, el a ramas “exclusiv reproductiv” (p. 282), asadar interpretul operelor muzicale, pe care le-a asumat cu fidelitate si patrundere launtrica pana la a face din interpretarea insasi o opera de arta (p. 353). Iar interpretarea ca atare era subordonata cautarii neincetate a “armoniei”.

Din punct de vedere istoric, von Karajan a avut ambitia sa faca sinteza lui Toscanini si Furtwangler si a reusit. Asa cum arata elocvent Peter Uehling – in raport cu “obiectivitatea” renumitului dirijor italian (care, de pilda, atunci cand Verdi i-a cerut, la un spectacol “Othello”, ca orchestra sa cante mai tare intr-un loc, i-a raspuns compozitorului ca respecta partitura!) si libertatile pe care Furtwangler le practica, fiind obsedat de “tema” – von Karajan a dat “sinteza virtutilor interpretative ale celor doi” (p. 69 si p. 94-95). El a profilat “perfectionismul” ca reunire a “simtului ritmului” al lui Toscanini cu “simtul adancimii” al lui Furtwangler. “Travaliul perfectionist trebuie sa-i prilejuiasca ascultatorului «intelegerea» operei, fara a se simti provocat de sunete si deranjat” (p. 285).

Filosoful Theodor W. Adorno a deschis comentariile privind pozitia lui von Karajan fata de muzica secolului XX (cu Schönberg, Stockhausen, Penderecki, Ligeti etc.), acuzand tropismul nedezmintit al celebrului dirijor pentru “armonie” si surprinderea “intregului”. Desigur, von Karajan a dirijat, dintre compozitorii secolului, mai ales Honegger, Sibelius, Sostakovici; el si-a impus continuu rigorile: cea a preciziei in redarea partiturii si cea a intuirii formei (p. 298). El a preluat, mereu, spre interpretare, partituri care sunt asumate cu intelegere (deci comprehensiv) de orchestra si vizavi de care publicul traieste motive sa aplaude.

Erei suprematiei lui Herbert von Karajan in arta dirijoratului i-a pus capat un dirijor precum Nicholas Harnoncourt. “Reprezentarea lui Karajan despre muzica a fost una crescuta din ea insasi, care se alimenta mai curand din trairea sunetului decat din confruntarea cu opera. Harnoncourt, dimpotriva, a descoperit aspecte cu totul noi ale confruntarii interpretative cu partitura” (p. 372). Cei doi se aseamana prin aceea ca practicau muzica in calitatea exclusiva de dirijori. “Praxisul lui Karajan a fost totdeauna unul de dirijorat, determinat de prinsoarea (Griff) celui care stapaneste (Herrschers)” (p. 373) – a acelui care stapaneste profesional tehnica interpretarii si, inainte de toate, datele si semnificatia operei muzicale interpretate. Cu monografia lui Peter Uehling se lamureste, intr-un mod riguros, ceea ce a insemnat “perfectionismul” interpretativ al lui von Karajan si, de fapt, biografia muzicala, nu lipsita de pasaje incomode, a unui dirijor de referinta, in asa fel incat se expliciteaza conditii ale profesionalismului in general..

Andrei Marga

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page